Spiritualitate | Astrologie | Medicinć | Informaticć | Turism | Cćrti si muzicć | Despre mine
CĆRŽI ŗi MUZICĆ
 
 
 

 

Vasile Voiculescu / Ultimele sonete īnchipuite...

Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu

   
Te miri ca nu scot gheara sa-mi sfīsii bīrfitorii ?
Unde-ai vazut tu leul vīnīnd gīndaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbãtãtoarea-i carne s-atine sacra foame.
Si eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Si m-am bãtut cu tigrii si serpii pentru ea,
Am fugãrit-o pīna-n capcane si dezastre,
Dar cīnd s-o prind, īn cale-mi iesisi tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vīnat cu ochii, otele zīmbitoare,
Si lesnicioasã prada-ti cad astãzi la genunchi;
Hai, inima sfīsie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Si dulcea ta cruzime pãtrunzã-mã-n rãrunchi :
    Cãci stihurilor mele le dau alte destine,
    Cu nobilul lor sīnge de-a te hrãni pe tine.


Din clarul miez al vīrstei rīd tineretii tale,
Trufasã-ti frumusete īn fatã o privesc
Si ochilor tãi, astri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu īn care mã topesc.
Mã-nfãtisez cu duhul, nu te sãrut pe gura,
Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir...
Si nu mai esti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã si strīng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã in gingasie :
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuti si patimi la marea poezie
Īn care fãrã urme de pulbere tīrzie,
    Te-amestec si pe tine cu sila; pentru mag,
    Pãmintul n-are margini si nici cerurile prag.


A cīta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul īsī lapãdã coroana,
Eu īn surghiun, departe... Cīnd ai sã-mi curmi prigoana,
Iar sã mã chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plãpīndã,
Ca peste o comoarã-n veci hãzãrita mie
De inimi arzãtoare si toate stīnd la pīndã.
Fereste mai cu seamã sã pleci pe mare-albastrã
Cu oachesa aceea fatarnicã si rece;
Nãvalnicele-mi gīnduri, gonind pe urma voastrã,
Vã vor stīrni tempeste, corabia sã-nece:
    Cãci te iubesc cu ura, īntreg si numai eu;
    Nu te īmpart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.


La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osinda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã īnghita...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tīrzie;
Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescīnd misterioasã a noastrã poezie,
    Din dragostea nãscutã īn zbucium si adori,
    Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !


Din spulberul iubirii atīt doar mai pot strīnge,
Sã-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii...
Mã-ndeamnã alte gīnduri sã iert si sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plīnge.
Īnduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atīt,
Sã preaslãvim fugara, si-n loc de rãzbunare
Sã stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cīt
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers si suflet acum sã-mi īmprumute
Dacã-mi lipsesti tu, īnsãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sīnt deopotrivã mute,
Cīnd limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
   Cãci orb eram atuncea cīnd te aveam in fatã,
   Splendoarea-ti, luīndu-mi ochii, da cintecului viata !


Perechea este telul, porunca sacrã-a firii :
Stīrniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,
Delfinele iau marea-n piept, sã-si afle mirii,
Chiar stelele in ceruri se-njugã-n constelatii...
Ca vita cãtre mīndrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbãtãtoare;
Īn mrejele-adorãrii te-nfãsur, te cuprind,
Si orice vers ītī scriu e īnc-o-mratisare.
Noi doi sīntem victime ale suavei legi,
Cãci dragostea nu catã la forme-ntīmplãtoare :
Dac-ai fi fost femeie, te-as fi ales eu oare ?
De ce mã lasi acuma ? Te smulgi si te dezlegi ?
    Tãiat īn jumãtate si-n pulberea zdrobirii,
    Cum am sã port eu singur poverile iubirii ?


Pe noi prietenia nu ne mai incãpu...
Si prea crescu si grabnic nãvalnicã simtire.
Atunci ne strãmutarãm pornirile-n iubire
Si-o dragoste īnaltã si-adīnca īncepu.
Se prefacu deodatã coliba īn palat,
Iar casnicele scule, in zīne, ca-n magie;
Eu regãsii īn mine un suflet de-mpãrat,
Purtind puternic sceptru de vis si poezie.
Nu-i oaste mai viteaza ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumusetii atotbiruitor;
Īn fruntea lor porni-vom rãzboiul dezrobirii
Din lumile tãrīnei spre unicul meu dor;
    Sã-ti cuceresc si tie, īn dreaptã stãpinire,
    Alãturea de mine, un tron īn nemurire !


Īmi spui zaraf ? Schimb versuri pe-o dragoste de aur ?
Pentru-ai iubirii tale ducati ītī dau sonete ?
Viclean, ītī iau aleanul si dorul amanete,
Cu camãtã īnchise-n avarul meu tezaur ?
De-ai stii ! fiece slovã ce-ti scriu ti-ar fi mai scumpã
Ca mii de nestemate din fruntile regesti;
Cutezator scafandru-n oceanele ceresti,
Zvīrl duhul meu din duhul etern sã ti le rumpã...
Si nu mã plīng cã poate iubirea ta mã-nsalã,
Nu cãt de-i mincinoasã moneda ce-mi strecori,
Cã simt ce grea si seacã īmī sunã uneori,
Si nici nu zgīrii plumbul sub calpa poleialã,
    Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
    Si orice vers ce-ti dãrui i-un fir de nemurire.


Spun unii de un ostrov vrãjit, pe mãri, departe...
Corãbiile-n preajmã-i se nãruiesc īn valuri.
Orice metal din ele se smulge; se desparte,
Sar cuiele si-aleargã sã se īnfigã-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi incheie firea si cīrma drept o tine,
Orgoliosu-mi geniu, vointa de otel
M-au pãrãsit nãuce si s-au lipit de tine.
Dar dragostea īndata le lua la toate locul,
Cu lanturi fermecate mã fereca si leaga;
Zvīrl ancora la tãrmul unde-mi aflai norocul,
Vreau sã rãmin aicea viata mea īntreagã.
    Si ca s^a nu mai vie din lume nici un rãu,
    Oceanele iubirii revãrs in jurul tau...


Tu stii ce lung si aprig luptai ca sã te capãt,
Cu mine-ntīi, cu tine, cu pizma tuturor...
Rãzboiul crīncen īnsa urmeazã fãrã capãt;
Sã te tin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingãtor,
Nu crut nimic; cuvīntul ītī cīntã osanale,
Dar lãnci de gīnd, catrene de versuri te pīndesc,
Duh, inima si minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
Īn dragoste nu este odihnã, numai moarte...
O pace-nseamnã satiu, surīsul līnced minte,
Acel ce-ti strīnge mīna si pleacã se desparte,
Dar rana mã trezeste ca un sãrut fierbinte:
   Iubirea mea-i ca steagul īn lupta norocoasã,
   Cu cīt mai sfīsiatã, cu-atīt mai glorioasã.
   

Mã uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Si lumea-si catã duhul īn lãmpile aprinse;
Reintrã īn vis viata, pãtrunde de departe,
Ca o mireasmã, somnul, īn cãrnurile stinse.
Eu stau mereu īn bezna: lumina mea-i la tine
Si ochii mei o alta nu vor sã mai primeascã.
Cum irosesti aiurea plãcerile divine ?
Nu ti-a rãmas o umbrã de cuget sã-ti sopteasca
Cum dragostea-mi, mai mare ca vesnica naturã,
Ti-a zãmislit adīncul din nou in zeci de fete ?
M-am despoiat de taina, de-nalta-nvestiturã,
ca sã-ti īmbrac unica si goala-ti frumusete;
    Te-am īnvatat iubirea, semetul zbor īn slavã,
    Sã pier ca scorpionul de propria-mi otrava.


Nu-ti cer deloc credintã, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfīntul trup, īn orice fãrima ea e-ntreagã;
Cu tine-odatã-n brate am strīns nemãrginirea;
Ce-mi pasã cã si altii rīvnesc s-o mai culeagã !
Urzind din haos lumea, īn vasta-i rãtãcire
Stãpīnul a-ncãrcat-o de nebunia sa;
Dar i-a adaos, unic leac de tãmãduire,
Iubirea, cheia boltii cu harul de-a visa...
Eram īn aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse crearã ceruri noi;
De cum veni amiaza, canicula iubirii,
Tu tot mai groasa umbra de-nghet pui intre noi;
    Dar te stramut īn mine cīnd pleoapele s-astern,
    Alcãtuitã-aievea din tot ce ai etern.


Domnitã a grãdinii cu merele de aur,
De-acolo ti-ai luat sīnii de mīndrã Hesperidã ?
Cãpruii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur ?
Si pãrul tors din noapte, somptuos ca o hlamidã ?
Eu singur ītī stiu taina cīnd lung ti-alint aleanul
Si trupul īn sãruturi ti-l prind cantr-un nãvod.
Visez cã sīnt Hercule si iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic sã-ti jefuiesc de rod.
N-am sã mai fug: nu caut alte mãrete fapte,
Poetii rãmin astãzi eroii omenirii !
La albele-ti picioare torc versuri zi si noapte...
Mi-ai īnclestat pe soartã catusele iubirii:
    Sã-ti cīnt doar frumusetea mi-e unica ispravã,
    Nemuritoarea-ti formã pe veci s-o-nalt īn slavã.


Mi-a trebuit īntreaga vãpaie-a poeziei
Cãrbunele iubirii sã schimb īn diamant;
Dar strãlucesti de-acuma pe fruntea vesniciei,
Rãscumpãratã de-a pururi obstescului neant...
Puterea mea e jarul īnchis, ca-n nestematã,
Ce arde dur si rece-n lãuntricul sãu joc:
De la crearea lumii cu astrii toti deodatã,
Nu se mai stīnge-n mine originarul foc.
E cīt un bob, dar tine virtutile esentei;
E diamant, ce roade otel si munti de stei...
Cu el ītī tai fereastra-n peretii existentei,
Sã intre nemurirea cu tot vãzduhul ei.
    Si-ntr-un vīrtej de versuri arzīnd diamantine,
    Seduc eternitatea, iubito, pentru tine.


Vrei sa te smulgi din mine ? Smulgīndu-mi ochii poate...
Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
Īn tot ce este-n mine duh de eternitate,
Īn īnsãsi nemurirea īn care-am sa mã-nchei.
Ce-mi pasã cã iubirea, ca luna, are faze,
Cīnd creste si cīnd scade pīna la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tãlãzuind, lunatic, se umflã spre-nãltime:
Ce mīndra limpezime-n zenitul suferintii !
Deodata-n mii de valuri mã sparg sã te rãsfrīng...
Ne-atragem unul pe altul cu forta nazuintii,
Dar cumpãna ei fixa - pãmint si cer - n-o-nfrīng.
    Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
    Īn orice vers se scaldã, de sus, splendoarea ta.


Ītī scriu sonete... rīvnã piticã si desartã,
Cīnd tu esti īntruchiparea celui mai pur sonet !
Nu te-a fãcut natura; ci, īn suprema-i artã,
Chiar Cel Etern te scrise cu mīna de poet.
Ce-adīnc rimeazã-ti ochii cu cerul vast de varã,
Si buzele sīnt rima suavei aurori,
Iar duhul, panoplie de foc, farã povarã,
Stã-n carnea cu lumina asijderea surori...
Cum se mlãdie versul grumazului, rãsare
Un istm de frumusete, sã lege-n armonii
Nemuritoarea strofã a pieptului, din care
Ies brate-ngemãnate ca douã melodii:
    Si-un orizont de slavã īn tine-nchizi si iei
    Cu glorioase coapse sonetul cīnd inchei.


Am scris iubire ? Iartã... citeste: adorare...
Sus, pin;la tine, unde rīvneste al meu dor,
Cuvīntul e omidã cind eu īl vreau condor,
Sã spintece vremi, spatii cu geniul īn gheare...
Stã necurmat īn poarta-ti, cu ochii la ospete,
Si-ti cere milã Timpul, hainul cersetor;
Īn scīrnava lui mīna, tot mai nepãsãtor
Tu zilnic zvīrli fãrime din marea-ti frumusete...
Nu-s rege, nu am aur sã-mprãstii, nici onoruri;
Atīt: eternitatea mi-e singura unealtã,
Sã nemuresc īn spirit icoana ta īnalta,
Sub ea sã-nghete vecii cu cīrdul lor de zboruri,
    Sã-nmãrmureascã lume de o iubire, care...
    ... Iar scriu iubire ! Iartã... citeste: disperare !


Nimica nu atinge iubirea mea curatã.
Mīnii, trãdãri, zavistii, ce-n zīmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undã nu lasa nici o patã...
Nu tulburi apa dacã nu e noroi la fund.
Doar pura-ti frumusete īn mine se-nfiripã,
Ca-ntr-un clestar rãsfrīntã de mii si mii de ori...
Mi-e de ajuns īn treãcat sã te privesc o clipã,
Si-ntors din nou īn bezna, mã umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodatã dezrobitã,
Iluminatei inimi alt orizont se naste,
Cu-nalte constelatii de dragoste... Orbitã,
Dã īnapoi durerea si nu mã mai cunoaste...
    Atunci, īn creatorul vīrtej al poeziei
    Rãpindu-te īn mine, luam pasul vesniciei.


Surīd ? Obisnuinta... Cred c-as putea chiar rīde:
Tu spui cã-n cea mai dulce iubire-i o prigoanã ?
Īmī amintesc: pe-o veche si stranie icoanã
E un martir ce-si duce tãiatu-i cap la gide.
Cu inima-mi asijderi s-a petrecut demult:
S-a strãmutat īn tine si m-a lãsat strigoi...
Tu nu stii cã ea bate acuma pentru doi ?
Nu simti īn piept adaos de glorios tumult ?
Necontenit īn preajma-ti, sã sug rãsuflet, sīnge,
M-aduce ca din groapa misterioasã sete...
Cīnd plec, ajung acasã o umbra pe perete,
Ca-n palida icoanã ce-aievea mã rãsfrīnge...
    Zimbesc ? Obisnuinta... Cred c-as putea chiar rīde;
    Stiu un nebun ce-si duce cap, inima... la gide.


Īmī scīnteiazã-n mīna azi iarãsi stinsa pana
Si-mi bate-n ea tot gīndul, asemeni unui puls...
Īn inimã de-a dreptul o-nmoi: pãstrez o ranã
De unde nici o forta sãgeata nu mi-a smuls.
Ītī scriu: si dintr-o datã mã nãvãleste-o lume;
Ca-n bobul pur de rouã, īn orice strop de vers,
Din care īnfloreste strãlucitoru-ti nume,
Se-nghesuie sã intre īntregul univers.
Din cīnd īn cīnd, īn zboru-i dezvãluind secretul,
Condeiul se izbeste īn tãrmuri de hīrtie...
...Si s-a oprit din zbucium c-un freamat de mīndrie.
"Ah, cine vrea sã-i poarte cīt mai curind sonetul ?"
    Frumoasã, tãinuitã in straie de solie,
    Durerea mea aleargã sã-ti duca bucurie...


Oricit de drãgãstoasã ti-e iscusita limbã,
Stiu cīnd ma minti, cu toate ce-mi spui si faci pe plac,
Neasteptat culoarea privirilor se schimbã
Si ochii tãi o clipã se bīlbīie si tac.
Cīt mi-esti de drag atuncea ! Cum ītī iubesc minciuna !
Īntreg te afli-acolo, tu, cel adevãrat,
Tu, candid plin de vitii, amestecīnd īntruna
Pãcatul ce luceste ca aurul curat...
Si nici o vinã... Rãul sub tine-i calul sprinten,
Sfãrīma stavili, inimi, sã zboare unde-i ceri,
Īn coastele iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii rosii pe negrele placeri,
    Si-ademenind lumina cu īngerii-ti perfizi,
    Īn iadul tau tragi cerul si astfel mi-l deschizi...
    

Cã m-ai trãdat tot timpul nu-ti socotesc o vina.
Pãcatul e cã astfel pe tine te trãdezi;
Esti propriul tãu Iuda; īmpins de negre piezi,
Ītī vinzi unor Caiafe īnalta ta luminã...
Mai tragic cã un tipãt din mine a tīsnit,
Sfīsietor,sonetul ce ti-am trimis asearã.
Ocãri, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
Īn iures, ingeri, demoni, val mã cutreierarã.
Ca lebãda ce moare si cintecul īsī tipã,
Īn spasmul destrãmãrii ti-am scris, īnãbusit
De-un gīlgīit de suflet agonic, pe sfīrsit...
Si mīna cu condeiul cãzu ca o aripã.
    Culcai pe masã tīmpla si, asteptīnd pieirea,
    Crezui cã este moartea... era, vai, tot iubirea !


Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,
Ci ca un rege, cãrui usi largi i s-au deschis;
Nu strecuratã-n noapte din adīncimi de vis,
Ci īn lumina-naltã a marelui azur.
Abia acum descopãr mãretele-ncãperi
Ce stau desarte-n mine cu obloane de-nchisoare.
Te asteptau sã-mi umpli tu, tīnãrul meu soare,
Adīncul vast cīt lumea cu raze de dureri...
Cãci nu e fericire mai gravã decit chinul
Si dulcea zvircolire sã-ti plac, sã te cīstig,
Mīndria de-a-ti fi scaun, sã-ti odihnesti destinul,
La patima mea, truda mai strīns sã te-nverig,
    Si inima īmī bate īn mine ca un faur,
    Zorind sã-ti īmpleteascã un lant de vrãji de aur.


Coboara iarna... Ursa tot mai adīnc se pleacã,
Si inimile noastre se-nvãluie īn nori.
Ca pe-o tocitã spadã bagi sufletul īn teacã,
Cu umbrele durerii viata sã-ti mãsori:
Cīt au crescut de-nalte, aproape pin' la frunte !
Īncetineala vremii viclene te-a mintit.
Tu ai crezut ca timpul īn fata ta e-o punte,
Si el era chiar valul ce-n urma te-a-nghitit...
Mai e vreun tãrm la care ai fi iesit inot,
Greseala sã-ti rãscumperi cu-o cīt de grea dobīndã ?
Ori s-a sfīrsit aicea ? Si doar ce-a fost e tot ?
Cãci, iatã, vine-nghetul, grãbit ca o osīndã !
    O, de-ai putea nu polul cu umarul sã-mpingi,
    Ci-n gīnduri, ca-ntr-o lampã, sã sufli sã le stingi !


Eu, ce trãiesc tot timpul printre semnificatii,
Si nu mã amageste usor o-nfãtisare,
Pot sã prefir minciuna din minunate gratii,
Zãresc ascuns pumnalul sub caldã-nbrãtisare,
Te-am strãvãzut prin toate a tale pavezi grele,
Nativu-ti bloc de aur a rezistat īntreg,
Supus regalei ape a rãutatii mele,
Cu care musc pe oameni, sã-i cerc si sã-i aleg...
Cãci e īntelepciune a stii sã fii si rãu,
Sub incercãri si cazne da probe tari simtirea...
Nu ma cruta, izbeste !... iubito,-i rīndul tãu:
Cu cīt e mai fierbinte, lovita de-i iubirea,
    Ca fierul ros, de faur bãtut cu mãiestrie,
    La fel se oteleste si ea si se mlãdie...


Iubita mea, ai suflet adīnc si-ntortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumusetii
Īn care-un minotaur domneste nendurat,
Flãmīnd de duhul slavei si carnea tineretii...
Multi īndrãzneti pierirã īn tainitele-i sumbre,
Feciori eroici, pradã dati fiarei suverane...
Acum m-alãtur si eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fãrã teama,-n vīrtejul de capcane.
Cãci tu mi-esti Ariadna si-mi dãruiesti un fir
Din pletele-ti de bezna, o cãlãuzã vie;
Si nu sã scap din cursa il tin si īl desir,
Ci mai afund sã intru īn neagra-mparatie;
    Dedalicul tãu suflet locas mi l-am ales
    Si jur cã niciodatã din el n-am sã mai ies.


La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... osīnda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã īnghitã...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tīrzie;
Atunci īntreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescīnd misterioasã a noastrã poezie,
    Din dragostea nãscutã īn zbucium si ardori,
    Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !


Dintre atītea chinuri, venite-asupra-mi hoarde,
Pãstrez dureri de care nu pot sã mã despart;
Tot sufletul mi-e-n ele ca sunetul īn coarde
Ce īnca vii vibreazã vioara cīnd s-a spart.
Ca viermele mãtasei tesusem nencetat
Īn jurul tãu un magic cocon de poezie;
Tu, strãlucitul flutur, l-ai rupt si ai zburat
Din gingasa-nchisoare pãzit cu gelozie.
Si astãzi, mari otrãvuri cu care m-am deprins,
Dispretul tãu, trãdarea īmi sīnt trebuitoare;
Īntrate-adīnc īn carne-mi, tin viata de īnvins,
Cīt lipsa lor mi-ar fi si mai ucigãtoare,
    Cãci ele, printr-o vrãja, sīnt īnsesi rãsturnate,
    Iubirea si credinta, pe dos si blestemate !


Ne bate primavara-n inimi !... Sã-i deschidem :
Lapislazulii lumii sīnt toti īn ochii tãi,
Cīt negurile vietii putem sã le desfidem,
Alt soare sã aprindem pe vechile ei cãi...
E mīna ta īn aer ? Sau prima rīndunica ?
E tremur lung de pleoapã ? Ori gingas flutur viu ?
Bob rosu de mãceasã mi-ntinde gura-ti micã,
Trunchi zvelt de mãr cu roada e trupul tãu mlãdiu...
Si īnteleg prin tine acum īntreaga fire,
Mã apuc cu rīnduialã din asprul univers,
Typhoon-ul ce sfãrīma corãbii īn nestire,
Picioru-ti scump ce calcã o biatã gīza-n mers,
    Zãpezi si flori si fructe īn drum ti se astern,
    Pe rīnd, supuse toate la ritmul tãu etern !


Sãmīnta nemuririi, iubito, e cuvīntul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce pãstreaza un zbor īnalt de-aripe,
Pīn' ce-i soseste timpul īn slãvi sã-si ia avīntul;
A fost de-ajuns un nume, al tãu, sol dezrobirii,
S-au spart si veac si lume; tinut prizonier
A izbucnit īn tãndãri, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur sã ne rãpeascã-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali īn frumusete si-n genii de o seamã,
Am descuiat tãrīmul eternelor idei;
Supremelor matrite redati, care ne cheamã
    Din formele cãderii, la purã-ntīietate,
    Sã ne topim īn alba, zeiasca voluptate...


Sã fie dar Iubirea o masca a Durerii ?
Alt chip al ei cīnd poate adoarme si viseazã ?
De ce atunci īn mine rãmīne pururi treazã,
Fãr' de ogoi chiar pīna pe perina plãcerii ?
Voi doi mã chinuirãti cu-acea perfidã artã
Cu care īnsii mesteri strīng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele si stoarse, le desartã
De tot ce au īn ele adīnc etern : parfumul.
Īnchisã īn clestare, esenta lor strãbate
Departe, peste veacuri... nici moartea n-o īnvinge,
Si duhul rozei umple cīti va atinge...
Asijderi eu, de-a voastre torturi neīndurate,
    Mã distilez īn versuri, prin harul poeziei
    Vã-mbãlsãmez īn purã mireasmã-a vesniciei.


Nu ! gloria iubirii nu este īmbuimarea,
Ospete de sãruturi, orgii de-mbrãtisãri,
Ci dorul lung si taina-mpletitã cu-asteptarea
Sint duhul ei pe-o lume de vane desfãtãri.
Prin īnfrīnãri si chinuri ascetii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelasi canon ce-ntreg mã-nfrīnge,
Cãci dragostea nu-i apã, sã-ti umfle-n vīnt talazul.
Lasi gloabele īn voie; īn streang pui purul sīnge...
Eu nu ti-am scris, ca altii, pe lefuri sau merinde
Simtiri gãlãgioase cu arderi mãsluite;
Sonetul meu e cuget si patimã,-mpietrite.
Cu inima ciocneste-l, cã scapãrã, s-aprinde...
    Īn scoica mea īnchisã, dīrz, fãr' de rãsuflare,
    Īncet ia suferinta chip de mãrgãritare.


Urīi perfectiunea de cum te-am cunoscut,
Reci limite rigide cu aer de-nchisoare;
Viata-i schiloditã de ea si visul moare.
Acolo niciodatã tu nu ai fi īncãput.
Īmi place-n tine sporul, viu, gata sã se spargã,
Scãderi neasteptate cu-adīncul monstruos,
Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largã,
Lumina-n beznã, norul ca vitiul frumos;
Dar spiritul īn tine stãpīnitor vegheazã,
Nimic nu are voie sã intre nechemat;
Rīzi, inima s-aprinde īndatã cu o razã;
Un semn, si negrul clocot clestar a īnghetat;
    Strunesti ca Bachhus tigrii, si-n lant cu mīndrii lei,
    Pe mine, īnjugatul la caru-ti, linga ei...


Nu m-au tīrīt spre tine nici stearpa desfrīnare,
Nici vitiul fatarnic, ci patima seninã;
Cīnd fluturul īsī arde aripa-n lumīnare,
El nu rīvneste seul, ci magica luminã.
Sa ma sprijin pe-amintire-acum... si-apoi pe moarte;
Toti ceilalti stīlpi cu lumea deodatã s-au surpat,
Iubirea putrezeste pe undeva, departe,
Eternitatea-i īnca un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mã-nchid de-o grijã sumbrã,
Mi-e sufletul zadarnic si cere sã se culce;
Prin slãvi amurgul trece misterios de dulce
Si-n umedul lui giulgiu mã-nfãsoarã cu umbra...
    Nici stea, nici cīntec : vine un alt soi de noapte, grea,
    Mai limpede ca gheata... si rece tot ca ea.


Nu te-am putut cuprinde sã fi numai al meu,
E cum as cere lunii sã-mi ardã noaptea-n sfesnic :
Ti-e locul īntre stele... Ci, oricīt de pigmeu,
Mi-e dragostea cer, iar tu, luminatoru-i vesnic.
Stiu, intre noi sīnt doua iubiri : a mea si-a ta;
Nu ne-a-nchegat īn sine o unicã simtire :
Tu firul tãu oricīnd poti rupe sau scurta,
Dar lantul meu rãmīne si-i fãrã-mpotrivire,
Nici spatiul, nici timpul nu izbutesc sã-l roadã,
Rugina deznadejdii īl lasã neatins :
Nu-l simti cum fremãteazã sãlbatic de īntins ?
Ca sã te urmãreascã, nãvalnic, ca pe-o pradã,
    Chiar pīn' la cellalt capãt al lumii de-ai fugi,
    Īnverigat de tine, cīt lumea s-ar lungi.


Mi-ambãtrīnit iubirea si gloria-i pe moarte,
Cã-mi ocolesti surīsul si fugi de ochii mei ?
Alãturea : si parcã pãmīntul ne desparte;
Vorbim : si-i flecãrealã, prin gard, ca-ntre femei...
Te mãsluiesti cu-o artã prea īnfiorãtoare
De nu ti-as sti lãuntrul si mestesugul tot;
Porti crīma ca pe-o rozã īnfiptã-n chiotoare.
Si vitiile,-n tine, suavi boboci īsī scot.
Acum cerci sã te scuturi : de ele ? ori de mine ?
Dar nu te vreau prieten si nici vrãjmas sublim;
Īnapoiazã-mi iadul, demonicele-ti stele,
Īl vom preface iarãsi īn cer de ne iubim;
    Nu-mi hãrãzeste locul, nici timpul fericirea,
    Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.


Asa cum zilnic hrana o mãruntim īn gurã,
Asijderea viata o destrãmãm īn clipe...
Iubirea de mai poate la loc s-o īnfiripe,
Cum izvori din sine, dumnezeiesc de purã.
Robi trasi pe roata vremii, stãm fãr' de-mprospãtare,
Si viitorul nostru e plin doar de trecut...
Nici moartea nu ne scapã... arar cīte-o visare
Ne īnfierbīntã fruntea, fugarnic, cu-n sãrut.
Dar dragostea ne-adunã trãirea spulberatã,
Trunchiatele-i silabe poem īntreg s-astern,
Zbãtãi, izbīndã, fapte, cenusã cad īndatã,
Si numai inutilul din noi este etern;
    Aievi supun vecia si strīns de clipe-o leg
    Cīnd mīna-ti, fructa albã, cu buzele culeg.


Alungã viclesugul si nu da crez povetii
Sã minti iubirea, strīmba s-o gusti, ca pe-o merinde :
Lumina voluptãtii depline īti aprinde,
Ea pīrguieste carnea, acest fruct dulce-al vietii...
Vrei sã rãmīi copilã cu sīni suavi si coade ?
Dar floarea fecioriei se scutura la fel :
Īnchipuirea, vierme flãmīnd, īn duh o roade
Si-i putrezeste sacra sãmīnta, fãrã tel.
Oricīt ar fi fãtisã, iubirea-i tot o tainã :
Ne viziteaza-aicea, dar stã īn altã parte;
Sãrutu, -mbrãtisarea īi sīnt numai o hainã
Cu care se-nvesmīntã īn lumea de sub moarte...
    Atunci īntr-o vãpaie si noi ne-nvãluim,
    Mãcar ca licuricii sã ardem cīt trãim.


Īti altoisesi firea pe glorii si trufie,
O gingasã mlãditã pe-un trunchi vechi scorburos;
Cu vine tari, flãmīnde, zvīcnite drept din glie,
A mea-si urcase soiul sãlbatec si vīnjos...
Pornisem din obīrsii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluiasi vãzduh;
Cu vīrfuri deopotrivã īn slãvile gīndirii,
Ne-am īntīlnit acolo, īn pur azur de duh !
Sus, crestele-mpletite īn artã si visare,
Zvīrlisem orice-amestec cu lumea de sub noi,
Cīnd din seninul aprig suit, pin' la pierzare,
Larg, fulgerul iubirii izbi īn amīndoi :
    De-atunci mã zbat si suflu, vãpaia sã-i sporesc
    Sã ardem īmpreuna de-acelasi foc ceresc.


Iubirea-i neclintitã ? Īti schimbi numai iubitii ?
Arunci alte noi vreascuri pe-acelasi foc mereu ?
Gheena ta nu arde decīt pe osīnditii
La dragostea eternã ? Atunci acela-s eu.
Īn alba-ti demonie cãzut fãrã scãpare,
Presimt ce-i vesnicia cu fiecare chin,
Si simturile-mi, sase nãpīrci spãimīntãtoare,
De tine asmutite, mã-mbatã cu venin.
De gerul voluptãtii durerile-mi scīnteie,
Si vitiul, deodatã nãpraznic diamant,
Plãcerea īmī resfirã īn mii de curcubeie,
Cu-n capãt īn edenuri, scrīsnirea-n celãlalt...
   Si plīng, Adam nemernic, la sacre porti de rai,
   Din iadurile-ti nalte afarã cīnd mã dai...


Iubirea mea se-ntinde īn timp, a ta īn spatiu;
Tu patima-ti īmprãstii pe-un cīmp fãrã hotare :
Amici, cai, paji, canalii, femei, cīini, printi... n-ai satiu !
Īn dragostea mea, veacul abia-i o sãrutare.
Te-mbrãtisez, si-o ora nu-mi desclesteazã bratul;
C-un vers ti-asez icoana īn piscuri de milenii;
Vīnez eternitatea sã ti-ompletesc īn latul
Cununii pentru fruntea rãspintie de genii...
N-ajunge-o viatã ? A mea prin tine creste;
Mi-e-o viata clipa īn care mã privesti,
Belsug de nemurire surīsu-ti daruieste,
Iubirea-mi leoninã numai cu ea hrãnesti :
    Durere, soartã, moarte sīnt partea celorlalti,
    Deasupra lor, prin mine, transcenzi si te īnalti.


Te-ncununam cu gīnduri de slavã si mister,
Ca īntr-o liturghie slujitã-mpãtimirii,
Cerseam extaz cu aripi de flãcãri in eter,
S-ajungem ipostazã de spaime a iubirii...
Dar mi-ai pãrut prea fraged, prea gingas la-nceput.
Tumultuosu-mi geniu īntreg sã ti se-nchine :
Ca-n dragostea-ti īngusta sã-ncap, sã mã strãmut,
Tot ce fu greu si mare am azvīrlit din mine.
Am īnghetat acolo, sub bolta idolatrã.
Genunchi plecati si frunte pe lespezi mi-am tocit...
N-a scãpãrat o zare īn golul tau de piatrã.
De ce m-arunci acuma cīnd īnca n-am murit ?
    Din ocnele iubirii, īmbatrīnit, steril,
    Ma-ntorc cu greu la mine, ca dintr-un crunt exil.


Sã nu crezi cã iubirea e numai viclesuguri,
Dulci mreje de carne, unditi de zīmbet si privire.
Īn fructul tainic, īnca nebãnuit īn muguri,
S-amestecã tot cerul, setos de zãmislire.
N-ai teama, nu ne este iubirea eretica :
Cãlcãm noi doi vreo lege a inimii-n picioare ?
Dar dragostea-n lume e-atīta de piticã,
Īncīt ce nu-i īncape īn calapod o doare...
Stãm adumbriti de-o tainã prielnicã durerii,
Cumplita frumusete de chinuri ne perindã.
Rãmīi cu mine pururi īn tīrgul de mizerii,
Īti sīnt o credincioasã si magicã oglindã;
    Te-arãt mereu dīrzã, tīnãrã, frumoasã si īnteleaptã
    Si de te strīmbã lumea, te vezi īn mine dreptã.


Mã-mbii doar cu o cupã de dragoste ? Eu cer
Sã urc iubirea toatã, cum urci o īnãltime :
Sub orice pas sã-i creascã o nouã adīncime
Si-ntinderea-i cīt lumea s-o-ncercuim cu cer.
Īti dau īmparatia cea fãr' de vãtãmare
Īn care osti si arme sīnt pururi de prisos...
Cīnd aur, slavã, rugã cad, nu mai au folos,
Eu te rãscumpãr mortii cu cīntec si visare !
Nu ! Stelele si sorii n-au nici o-ntīietate,
Sīnt fructele luminii ce-a-nsãmīntat pustia...
Din ale noastre rīvne-si ia hrana vesnicia :
Noi cu o-mbrãtisare rodim eternitate...
    Īnaltã-ti suflul, duhul... si dã-mi acel sãrut
    Care-a-nceput pe gura celui fãr' de-nceput.


Nu mai cunosti aceastã licoare cristalinã ?
E dragostea : strivitã īn teascul greu de chin,
Dintr-un sonet īntr-altul am tras-o ca pe-un vin,
Si vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, linã.
Ca ochiul unui īnger īi este-acum candoarea;
Tumult si spumã, drojdii īn drum a lepãdat;
Din cruda fermentare atīt a mai pãstrat,
Īmbãtãtorul spirit, tãria si ardoarea.
De oriunde tīsneste, o razã stã viata :
La piept strīngīnd cu milã amarul nostru ieri.
Īn tainica-i lucrare iubirea ne īnvatã
Ca e si-o fericire urzitã din dureri :
    Potrivnicele-arome zīmbind, īn ea le-mbinã...
    Pocalul sus... si-nchinã : īti torn sã bei luminã.


Iar īti citesc rãvasul, nu-ndeajuns de lung;
Vai, tu strecori minciunã si-n cuminecãturã...
Venin īmī este dorul, cã uneori ajung
Sã nu mai stiu iubirea deosebi de urã...
Crezi cã tu poti cu vorbe sã-nseli eternitatea
Si dragostea s-o saturi cu pleava ta mãruntã ?
Ca o fecioarã, vorba īsi dã virginitatea
Doar mirelui, poetul, si scrisul e o nuntã...
Īmi fac din orice cuget o patimã adīncã,
Si-n spatiul durerii te caut nempãcat.
Īntoarcete din valuri, sīnt tãrmul tãu de stīncã,
Chiar de-ai fãcut periplul īntregului pãcat.
    Vom arde tot trecutul cu spaime si rusine
    Pe rugul bucuriei ce-ai sã aprinzi īn mine.


Tu īti vīnezi iubitii tot ca pe cerbi, din goanã,
Īn zvonul de petreceri, cu spangi de pofte-n mīini,
Doar sã le smulgi din crestet, trofeu, mīndrã coroanã...
Ce-a mai rãmas lasi apoi pentru valeti s;i cīini.
Dar nu-i nimic, iubeste, īn orice chip, n-ai fricã :
Cereasca mostenire, pãcatul radios,
Din carne sau din suflet asupra ta ridicã
Īn van un pumn de fulger... nu cade mīnios;
Īn spaima sã nu-i fie tocmirea lui zmintitã
De vreun sãrut, de-o tainã, din sãrutul ei etern
Orici%t de blestematã si-orcīt de osīnditã
Iubirea-n veci nu este primitã de Infern.
    Īn loc de iadul pasnic ferit de-a ei dezastre,
    Ea arde in gheena din inimile noastre.


Tu ai numai ureche de-ti trebuie cuvinte ?
Alt soi de graiuri nu simti ? Cu inima n-auzi ?
Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte
Si pentru taina lumii doar ochii cãlãuzi !
Eu schimb, īncurc stihia : poet si-argonaut,
Cer pãrului tãu aur si pīntecului vis,
Lumina fetei tale cu buzele o caut,
Si-n strīnsu-mbratisãrii m-afund ca-ntr-un abis.
Nu-mi cīrmuiesc eroii corabia iubirii,
Ci tu mi-o porti, zeitã de gheatã si furtuni,
Din tremurul nãdejdii īn spaimele pieirii,
La nici un tãrm, prin tulburi talazuri de minuni.
    Si rãtãcesc īn tine, cu versuri sfīsiate,
    Sub sumbra fericire de stele cu pãcate.


Iubirea este geniu : cum poti s-o pui īn frīu,
Sã-ti poarte faetonul īn trap, la preumblare ?
Cã mã sfīsie leul, nu-i crimã, nici desfrīu,
Si gloria-i un monstru la fel, cu colti si gheare.
Sã te cīstig, bat cerul si iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii si - demiurg rapsod -
Sub tine-mi pun cerbicea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mīndrã ce dulce esafod !
Cu-naltele abateri, semeata erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bãtrin
Si ni-e datoare viata cã-i dãm o poezie
De care o s-asculte, cīndva, ca de-un stãpīn :
    Noi doi lãsa-vom lumii un duh ce nu se schimbã,
    Cãci noi si vesnicia vorbim aceeasi limba.


Cum dragostea de tine mã vrea pe veci sonor,
Melodios din crestet si pīnã-n tãlpi, mã tine
Mereu īntre fiole si alambicuri pline,
Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esente, cu tainice soptiri,
Sã migãlesc cerescul venin īn lacrimi acre,
Si-n cumpãna de aur a sunetelor sacre
Sã aflu elixirul rīvnitei nemuriri...
Fierb muzici mari de sfere īn magicele scule,
Se rīnduieste-n zodii tot clocotul de hãu...
Si e aproape gata... Dar albelor formule
Le mai lipsesc silabe : rostesc numele tãu :
    Īnchis, fãrã de moarte, doar īntr-un singur vers,
    M-a sãrutat pe gurã īntregul univers.


Vei sti si tu cã plīnsul adesea e o roua
Ce cade milostivã pe sufletul uscat :
Ea, adunīnd tot cerul īntr-o bobita nouã,
Ti-adapã rãdãcina c-un tel de mult uitat.
O lacrimã curatã e geniul iubirii :
Pe doborīti ridicã din iaduri izbãviti...
Doar una sã-ti luceascã īn zãrile privirii,
Si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.
Ni se fãgãduieste sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am sã mã fac acolo dacã ne va desparte,
Fãrã de-aceastã manã cu care mã hrãnesc ?
    De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sã te strīngã,
    Īnvat eternitatea cu hohote sã plīngã.


E drept cã nu-ti adaug nimic : ba, dimpotrivã,
Īti fur mereu din raze, īn chip ne-ngãduit
Sã-mi īncãlzesc o muzã ramasã costelivã,
Ce nu si-a pus pe frunte un nimb fãgãduit...
Dar nu-s nici un usarnic deprins cu huiduiala,
Sã-ti vīnd poemul si-apoi un geniu sã mã crez;
Delirul meu e-n casã; īn lume-s cu sfialã,
Cu versurile mele īntii mã flagelez.
Dar cum ? Valeti ignobili au har sã te dezbrace ?
S-atingã asternutul cu laba lor de rīnd ?
Cīnd eu te-mbrac cu cerul, īnchipuind mijloace
Sã te feresc de-a pururi de orice ochi si gīnd !...
    De ce nu pot fi Zeus, stãpīn pe slavi ? Acolo
    Te-as lua, eternitãtii sã fii un nou Apollo !


Nu-ti spun nici un adio : cum n-ai mai exista...
Rãmii doar coaja celei pe care-o iau cu mine...
Ti-am supt adīnc esenta si te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea si frumusetea ta;
Las ochii, falsi luceferi si iau privirea dragã,
Las buze reci de idol si iau sãrutul lor,
Uit sīnii, duc cãldura si forma lor īntreagã,
Fur neagra avalansã de par cīnd se dezleagã,
Din trup, imbrãtisarea de vrej ametitor...
Zvīrl inima stricatã, ce-ti schioapãtã alene,
Cu scopuri nepãtrunse tesute-n lingusiri
Cīnd prefãcute lacrimi, cīnd rīsete viclene,
Capcanã-n chip de suflet ascunsã-n amãgiri...
    Cu tot ce-am strīns din tine curat, ca Prometeu,
    Am sã te-alcãtui altfel, dar suflet īti dau eu.


Mã mir cã sīnt de-atuncea tot pur, ca o oglindã
Īn care nu rãmīne nimic din ce-a trecut,
C-am sters chip, umeri, brate, īntinse sã mã prindã,
Si negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zãmisleau din īngeri ? din spuma nãlucirii ?
Genunchi de Magdalenã, odihnitori de Christ...
Ca sã mã smulg din iadul de flãcãri al iubirii,
M-a poleit durerea cu aurul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uitã dulcea ora
Cīnd ea, trãgīnd īn laturi noptatecã perdea,
Zvīrlea doar o maramã pe goala-i aurorã
Si-n asternut ca lampa lui Aladin dormea...
    Plecat pe ea, ca-n basme la dulcele-mi soptiri,
    Ea-mi deschidea comoara īntregii fericiri...


Mai legãnã tristetea doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri si refluxuri aproape atipite...
Amurgul voluptãtii vãrsase sumbra-i mare,
Suave mãdulare dormeau īn el, topite...
Si alb si magic, palid se afundã obrazul
Din castaniul moale cu tãrmuri ondulate...
Plutea pe apa tīmplei un nor de vis... Īn iazul
De somn ieseau profiluri de ceruri īnecate...
Si nu stiai de-i suflet, ori luna, sau un peste
Ce se juca sub unda cu pielite senine...
Cīnd un oftat, din gura scrisnitã ca un cleste,
Spãrgea clestarul vrãjii urzitã peste tine !
    Din carnea somnoroasã, din linistea firbinte,
    Tu izbucneai, amantã mai dīrza ca-nainte.


Mã lupt sã scap iubirea de pãtimasul trup.
Sã n-o mai sorb cu ochii, sã n-o mai musc cu gura,
Din lantu-mpreunãrii sãlbatice s-o rup.
S-o curãtesc de carne, ca de pe aur zgura;
Sã te ador īn suflet; doar duhul sã-ti aleg,
O vesnicã-mbinare a doua raze line...
Dar cum te-arãti, mã-ntunec... si sufletul īntreg
Se face ochi, piept, brate... zbucnite cãtre tine,
Pīlpīitor de pofte, iar dinainte-ti cad;
Din nou vremelniciã īsi cascã-n mine-abisul.
Rostogolit pe dīre de flãcãri, ca-ntr-un iad,
Mã-ntorc, cīntīnd īn carne... Mã doare numai visul
    Cã mai presus de fire, putīnd sã o rãstoarne,
    Iubirea e sãminta eternitãtii-n carne.


De mult eu simt īn tine o rece desãrtare :
Din mīna mea-ti tragi mīna, privirile-ti pierdute
Īmi spun, mai īnainte sã-mi zicã gura : "du-te"...
Si te golesti de mine ca pentru o plecare...
E toamna ? Si cocorii-ti desteaptã nostalgia ?
Pribegile corãbii te-ademenesc īn zãri ?
Dar n-asculta de soapta feericei pierzãri !
Pentru mirajul orei nu lepãda vecia !
Cīnd nordul se rãstoarnã crunt peste noi si vine
Noianul de omãturi pe inimi sã-si desarte,
Nu mai rīvni spre calde si-albastre tãri departe...
Rãmīi fãrã teama aicea, līnga mine.
    Īn veci mai credincioasã ca soarele de apus
    Iubirea mea nu are nici iarnã, nici apus.